Andiamo

“Andiamo” este primul volum semnat împreună de cele două scriitoare, într-o formulă editorială care te cucerește iremediabil.

Virgil Dumitrescu a scris despre Andiamo de Alice Năstase Buciuta și Simona Catrina:
O carte scrisă la două inimi

Alice Năstase Buciuta și Simona Catrina sunt două jurnaliste, sensibile și talentate, care și-au pus numele pe câte-o carte. Ba mai mult, pe aceeași carte, ca în cazul volumului „Andiamo” (Cărțile Tango, 2011). Le unește nu doar această formulă editorială , ci și alte „formule” ce țin de însuși tiparul vieții. Ambele călătoresc, filtrează culturi și tabuuri, se îndrăgostesc și își deapănă trăirile în pagini complementare, cu stil și gust. Unora le place jazzul, lor le place Dinah Washington sau Peter Gabriel, după cum le sunt familiare versuri din Romulus Vulpescu, Iannis Ritsos, Adrian Păunescu.
Alice Năstase Buciuta ne plimbă cu „sufletul ei de luat vederi” prin Statele Unite (Chicago), Irlanda („Maramureș al Europei” – A.P.), Italia (Roma), Olanda (Amsterdam), Germania, Anglia, Austria, Bulgaria (Balcic). La Viena, ca într-un decupaj de film suprarealist sau că într-un colt de pagină din Radu Tudoran, împărtășește un „delir de febră și dor” cu un bărbat care, ulterior, se va camufla oniric: „Nu eu am fost. Nu am fost. A fost doar un vis”. De multe ori, ne întrebăm ce exportăm noi în lumea bună, ca popor mioritic, în afara ansamblurilor profesioniste, știut fiind că nici nu începem bine o ritornela și sărim la următoarea, ducând-o și pe aceasta în derizoriu. Găsiți răspunsul din gura unui taraf pripășit în Chicago, meșter în „d’alea d’ale noastre” care sparg revelioanele: „Măi, nevastă, măi, muiere, ce ai cu curvele mele, că cu ele stau o noapte, dar cu tine pân’ la moarte”.
Simona Catrina, cealaltă fațetă de autor, ne duce și ne întoarce prin Canada (Toronto), Rusia (Kiev, Leningrad/Sankt Petersburg, Moscova), Turcia, Siria, Iordania, Liban, Irak, ea fiind și translator de arabă. Efectele stilistice răsar la tot pasul: „În jurul meu, la Toronto, circulau doar umanoizi cărora le ieșeau fire din cap” sau „urcatul la volan e o sublimă deflorare metafizică”. Un scurt poem în proză, ca o tăietură de lama pe obrazul unui crin imperial, e următorul intertitlu: „Eu te-am iubit corect gramatical, tampitule”. Asta apropo de conaționalii imigranți bâtă la limba maternă, dar care sar să te corecteze la engleză. În insula Creta, Alice are și ea parte de o secvență desprinsă ca dintr-un film, horror, de aceasta dată, atunci când lui Stavros un pește răpitor îi smulge furunculul din carne. Indiferent cum se numesc bărbații pe care îi urmează ca într-un scenariu captivant – Sorin, Ioan, Andu, Hassan, Ralph sau Alex – , protagonistele din „Andiamo” întregesc fiecare în felul ei aceasta sublimă „poveste a iubirilor cu sens giratoriu, a speranțelor cu taxă de viaduct, taxă de autostradă, taxa de naivitate”, așa cum rezumă ele pe coperta a patra a cărții. Filonul narativ are pe fundal oameni și locuri în varii tușe descriptive, iar în prim-plan experiențele personale. Atât de reușit aduse din condei, încât, pentru a o identifica pe autoare, e musai să-ți arunci privirea pe coltul din dreapta sus al paginii, în stânga figurând titlul volumului. De multe ori însă, nici nu mai contează că îți vorbește Simona sau Alice, ești atras de scriitura proaspătă a cărții și acolo rămâi până la ultima pagină. Printre fulgurațiile cu care își ia la revedere aceasta din urma, întâlnești, parca, irizări de-ale Ilanei din incitantul roman epistolar al lui Amos Oz – „Cutia neagra”. „Eu stiu că, acolo unde vom fi împreună, acolo va fi adevărul și acolo vom fi singuri pe pământ, doar noi doi, ca la facerea lumii”, meditează Alice.
Virgil Dumitrescu – (Revista „Noul Literator”, octombrie 2011)