Dragostea e un bonsai

Încerc să îmi lămuresc propriile mele neliniști privind către tristețile și căutările lumii. Citesc povești cu oameni care, speriați și rătăciți în pustiu, au alergat după câte o Fată Morgana. Urmăresc, înfrigurată, filmele naufragiaților care, de sete, au băut apă sărată și, de singurătate, și-au preschimbat în tovarăș de viață mingea de fotbal. Și aflu, în rugăciunile mele, de încercările părinților aflați aproape de sfințenie care, deși se rugau să li se arate chipurile sfinte, atunci când acestea li se iveau în cale sau în vis, nu se încredeau în miracol, spunând: „Nu sunt eu îndeajuns de vrednic ca să trăiesc cu adevărat o asemenea întâmplare. E doar o ispită. Iar dacă va fi să fie într-adevăr o minune din ceruri, va ști cum să mi se arate, cum să mă convingă de adevărul ei”.
Și înțeleg, iar și iar, că, dorind cu ardoare să pogoare asupra mea dragostea cea mare și întreagă pe care o caut, nu fac altceva decât s-o alung. Ochii mei secați de lacrimi nu mai știu să vadă drumurile bune. Sufletului meu tânjind după miracol îi răsar în cale ispite superbe, iar eu nu sunt în stare, mereu, să spun: „nu sunt eu îndeajuns de vrednică”… Nu am puterea să aștept, să păstrez distanța, să pretind dovezi, să fiu rezervată și răbdătoare în convingerea că, dacă într-adevăr mi-a ieșit în cale o mare iubire, atunci își va găsi puterea să mi se arate, întreagă, desăvârșită.
M-am mulțumit cu frânturi de viață și am pus, în locul adevărurilor care n-au existat niciodată, setea mea de iubire. În căutările mele, m-am rătăcit urmărind himere a căror dragoste mi-a otrăvit inima. În încercările mele disperate de-a nu mai lăsa timpul să treacă fără noimă, nu am făcut altceva decât să-mi irosesc anii din urmă. Dar am învățat un singur lucru cu folos: să nu mai caut, și să nu mai aștept. Să-mi țin departe copiii de speranțele mele deșarte și să nu le mai povestesc niciodată -niciodată! – înainte de-a fi convinsă profund de adevărul spuselor mele, că am găsit pe cineva, pe altcineva, care să vină și să ne fie alături și să aibă grijă de noi. Să nu mai cred, și să nu mai cercetez. Să am credința că marile miracole, revelațiile sfinte și marile iubiri ți se arata întregi, în toată splendoarea, în toată strălucirea lor, fără să fie nevoie să le urmărești sau să scotocești după ele. Marile iubiri sunt precum răsăritul ori ploaia, precum curcubeul. Sunt ca primăvara asta de dincolo de geam, care ți se arată fără s-o strigi, fără s-o chemi, știind că nu ai cum să nu îi simți lumina. („Ca primăvara" – Alice Năstase Buciuta)

Volumul este ilustrat cu fotografii de Paul Buciuta, care prefațează fiecare capitol.
Cele trei capitole ale cărții sunt:
I. Umbra
II. Lumina
III. Pământul